Connect with us

Hi, what are you looking for?

Actualitate/Esential

Un specialist în studiul moluștelor de la Muzeul Antipa a explicat cât este știință și cât „editare și montaj” în filmul „My Octopus Teacher”, marele câștigător al Oscarului pentru documentar – Esential

Un specialist în studiul moluștelor de la Muzeul Antipa a explicat cât este știință și cât „editare și montaj” în filmul „My Octopus Teacher”, marele câștigător al Oscarului pentru documentar – Esential

​„My Octopus Teacher” (Profesoara mea, caracatița), care poate fi urmărit pe Netflix, a câștigat premiul Oscar la categoria lungmetraje documentare, unde a participat și filmul românesc „Colectiv”. Pentru că filmul vorbește despre relația care se leagă între un scufundător și o caracatiță am vrut să aflu dacă povestea este construită pe fapte științifice sau mai degrabă este făcută din „editare și montaj”, cum a fost acuzată.

În momentul de față, pe Netflix sunt două documentare care fac valuri, ambele despre universul subacvatic: „Seaspiracy” și „My Octopus Teacher”. Primul prezintă felul alarmant în care secăm de viață mările și oceanele, cel de-al doilea ne arată felul în care omul se poate reconecta la natură și poate dezvolta relații de prietenie cu unele dintre cele mai ciudate creaturi: caracatițele.

„My Octopus Teacher” a câștigat în urmă cu câteva ore premiul Oscar pentru cel mai bun lungmetraj documentar (categorie la care a participat și filmul românesc „Colectiv”)


Pippa Ehrlich și James Reed, regizorii filmului My Octopus Teacher, arată trofeul Oscar, în ceremonia de noaptea trecută. FOTO: AFP/ Profimedia

Așadar, pentru că în următoarea perioadă se va vorbi și mai mult despre acest documentar, am vrut să aflu cât din lucrurile prezentate aici sunt adevărate, mai ales că există suspiciuni că povestea emoționantă din acest documentar e construită mai mult din editare și montaj, decât din fapte reale, științifice.

Pentru acest lucru am apelat la Oana Popa, șeful Laboratorului de Biologie Moleculară al Muzeului Antipa și specialist malacolog (malacologia este o ramură a zoologiei care se ocupă cu studiul moluștelor).

Oana a văzut documentarul, iar părerea ei despre el sună astfel: „L-am văzut și cred că este un documentar în care predomină latura emoțională și nu cea științifică. Pentru a îmbunătăți percepția pe care o au oamenii față de caracatițe, documentarul este foarte potrivit, pentru că ele nu sunt monștrii de care ne învață poveștile marilor navigatori să ne ferim.

Sunt doar animale extrem de inteligente, vulnerabile și care au nevoie de atenție și protecție.”

Încă din trailer, Craig Foster (producătorul care-și tratează burnout-ul cu sesiuni de freediving) ne spune că atunci când te apropii de caracatițe și le studiezi în habitatul lor îți dai seama cât de similari suntem.

O întreb pe Oana dacă așa este, dacă există similarități între oameni și caracatițe: „Trăiesc cu puternica impresie că ochii lor sunt vinovați pentru aceste impresii pe care noi, oamenii, le proiectăm asupra caracatițelor.

Ochii lor dețin recordul de a fi cei mai mari receptori vizuali din întregul regn animal și au aceeași structură cu ochii vertebratelor. Sunt însă și deosebiri în legătură cu funcționarea lor, precum faptul că cefalopodele pot detecta lumina polarizată.

Ochii lor sunt adaptați vederii panoramice, se pot mișca independent, precum cei ai cameleonilor, dar, în schimb, nu pot vedea mai departe de 2,5m.

Cu siguranță putem vorbi despre multe similarități între vertebrate și caracatițe sau cefalopode în general, ele furnizând unicul exemplu de creier complex și inteligent din afara încrengăturii vertebratelor.”

Dar cât de inteligente sunt aceste moluște?

Dacă ai fost pasionat de biologie, probabil că-ți amintești că, alături de sepii, nautili și calamari, caracatițele sunt moluște care fac parte din clasa Cefalopoda și sunt considerate cele mai inteligente nevertebrate.

„Putem afirma despre caracatițe că sunt animalele straniu de inteligente, dar și că pot fi considerate extrem de stranii printre animalele inteligente. De ce spun acest lucru – în primul rând, pentru că inteligența este strâns legată de socialitate (animale care trăiesc în grupuri, cu rețele complexe de relații, care au modelat evoluția creierului).

Caracatițele nu sunt animale sociale, sunt chiar straniu de solitare. În al doilea rând, inteligența pare să fie atributul animalelor cu o viață lungă, dacă ne gândim aici la elefanți, delfini, maimuțe antropoide (gorila, cimpanzeu, urangutan).

Cefalopodele, în general, trăiesc puțin așa că afirmația noastră pare îndreptățită! Caracatițele par a ieși din tipar: sunt solitare, trăiesc puțin, dar sunt extrem de inteligente”, spune Oana și mai adaugă și că această evoluție stranie a inteligenței pare să fie legată de dispariția cochiliei, prezentă la celelalte moluște, și care oferea o protecție în plus animalului – o ipoteză avansată într-un studiu recent publicat în prestigioasa revistă Trends in Ecology and Evolution (TREE), de către o echipa internațională condusă de Piero Amodio, de la Universitatea Cambridge din UK.

Mai aflăm și că sistemul nervos al caracatițelor este unul complex, adaptat stilului de viață foarte activ al cefalopodelor, și cu adevărat special.

„Ganglionii din zona capului au fuzionat într-un creier unic, protejat de o capsulă cartilaginoasă. De la acest creier pleacă nervi la ganglionii brahiali, cei ce controlează brațele. Fibrele nervoase gigantice prezente la caracatițe sunt utilizate intens în neurofiziologie.

Diametrul lor mare, din cauza lipsei mielinizării (tecii care înconjoară fibra nervoasă) le face mai ușor de studiat în comparație cu cele provenite de la alte animale.”

Pentru a înțelege mai bine, Oana îmi explică în câteva cifre: sistemul nervos al caracatițelor este compus din circa 300 de milioane de neuroni. Pentru comparație, rudele lor apropiate, melcii (de asemenea moluște) au numai 11.000 de neuroni, iar specii de mamifere precum șobolanul au undeva la 200.000.

Revenind la documentar, sunt curios dacă se poate forma o relație de prietenie între o caracatiță și un om, așa cum „My Octopus Teacher” sugerează subtil. Oana mă lămurește și în legătură cu acest capitol:

„Caracatițele sunt animale solitare, trăiesc singure și acceptă compania partenerului doar pentru reproducere. Sunt foarte multe surse bibliografice care vorbesc despre relațiile care s-au format între caracatițe și persoanele care le îngrijesc (mă refer aici la personalul din acvarii sau stațiunii de cercetări marine).

Caracatițele recunosc persoanele respective și chiar de multe ori par să aibă și preferați. Cei care nu sunt pe lista lor de favoriți sunt întâmpinați cu dușuri reci, animalele stropindu-i cu jeturi puternice de apă.

De obicei, acvariile în care trăiesc caracatițe sunt populate de stele de mare, animale oportuniste care profită de pe urma meselor caracatițelor. Părerea mea personală este că o caracatiță ne poate tolera pe noi, oamenii, în mediul ei (fie el natural sau acvariu), dar după ce se convinge că nu suntem un pericol.

Nu cred că putem vorbi despre o prietenie. O caracatiță poate fi curioasă și poate iniția contact fizic, acest fapt putând fi explicat prin faptul că, adulmecându-ne cu tentaculele, ne poate simți, ventuzele ei fiind organe de simț.”

Ce-i drept, în documentar sunt numeroase astfel de scene. Apropo de tentacule, o rog pe Oana să explice pentru cititori scena în care (spoiler alert!) caracatița din documentar își pierde un tentacul, dar, în timp, îi crește la loc.

„Acest proces regenerativ este întâlnit la o serie de animale, complet neînrudite (arthropode, gastropode, stele de mare, amfibieni și șopârle), nu este, deci, nici desprins din filme SF și nici propriu cefalopodelor.

Studiile efectuate pe caracatite comune au demonstrat că responsabilă de aceasta regenerare ar fi enzima acetilcolinesteraza (AChE), enzima pe care o avem și noi în corpul nostru. Locul de unde membrul a fost secționat se acoperă în cel mai scurt timp de celule nediferențiate și, în mai puțin de 100 de zile, membrul pierdut este regenerat.”

Caracatițele sunt grupate în ordinul Octopoda și în prezent cuprind 300 specii, iar cea din documentar este cea mai cunoscută dintre ele: caracatita comună – Octopus vulgaris. „Genul Octopus din care face parte caracatița comună cuprinde nu mai puțin de 100 de specii.

Cea mai utilizată specie în studiul proceselor cognitive și neurofiziologice este Octopus vulgaris. Dar sunt multe alte specii de caracatițe la care au fost observate comportamente considerate inteligente precum utilizarea uneltelor sau abilitatea de a rezolva probleme (Octopus mercatoris, Tremoctopus violaceus).”

Mă gândesc că se apropie 1 mai și că poate sunt curajoși care ar vrea să se împrietenească cu o caracatiță de pe litoralul românesc, dar acest vis este spulberat rapid:

„În Marea Neagră nu trăiesc caracatițe. Caracatițele au o distribuție largă în apele tropicale, subtropicale și temperate din întreaga lume. Preferă apele relativ puțin adânci, stâncoase, de coastă. Salinitatea preferată este în jur de 36 de grame pe litru. Asta e și motivul pentru care în Marea Neagră nu găsim cefalopode, apele ei fiind prea puțin sărate.”

Craig Foster ne spune că și-a filmat prietena cu opt membre timp de un an, atât cât durează un ciclu de viață pentru o caracatiță, iar Oana ne confirmă că aceste creaturi trăiesc, în general, puțin.

Ne mai explică și cum acest lucru este legat de finalul documentarului, când Foster este explorat de un pui al caracatiței: „Unele specii, trăiesc chiar sub un an, în jur de 6 luni. Durata de viață le este limitată de capacitatea de a se reproduce.

Masculii pot trăi numai câteva luni după împerechere, iar femelele rezistă până după ce eclozează prima pontă. Rolul femelei este foarte clar, își păzește, aerează și menține curat cuibul vreme de aproape 4 luni, timp în care nu se hrănește și sfârșește tragic, murind de inaniție.

Totul se datorează unei glande optice, cu rol în producerea hormonilor sexuali și în procesul de îmbătrânire, glandă care le inactivează și glandele digestive, sfârșind prin a muri de foame, refuzând să se hrănească. Sunt însă excepții, specii care trăiesc până la 5 ani, cum ar fi caracatița uriașă de Pacific (Enteroctopus dofleini).”

O mai întreb pe Oana care este lucrul care o surprinde cel mai mult la caracatițe. „Sunt creaturi fascinante, adevărate „regine” cu sânge albastru (pentru că pigmentul respirator este pe bază de cupru, chiar albastru la propriu) printre nevertebratele, maestre în arta camuflajului.

Mi se pare fascinantă capacitatea lor de a se confunda cu mediul, de a-și schimba culoarea în funcție de substrat sau în funcție de dispoziție. Par magicieni care lasă în urmă doar o dâră de cerneală, iar ele se fac nevăzute, totul este, de fapt, un mecanismul extrem de simplu și ingenios de apărare.

Cerneala este produsă de o glandă localizată în apropierea glandelor digestive și care conține în principal melanină, pigmentul responsabil de culoarea neagră.”

Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You May Also Like

Business

Quis autem vel eum iure reprehenderit qui in ea voluptate velit esse quam nihil molestiae consequatur, vel illum qui dolorem eum fugiat.

World

Quis autem vel eum iure reprehenderit qui in ea voluptate velit esse quam nihil molestiae consequatur, vel illum qui dolorem eum.

Business

Nemo enim ipsam voluptatem quia voluptas sit aspernatur aut odit aut fugit, sed quia consequuntur magni dolores eos qui ratione.

Politics

Sed ut perspiciatis unde omnis iste natus error sit voluptatem accusantium doloremque laudantium, totam rem aperiam, eaque ipsa quae.