StireNoua.ro

Caută
Close this search box.

VIDEOREPORTAJ De 8 Martie, femeile din Bărbătești, Vâlcea, își doresc sănătate, pace și o pereche de adidași: „Pantofi nu mi-am luat de ani de zile!”

Femeia care stă sub streașina unei magazii, cu sacoșa strânsă plic sub braț și cu ochii după microbuz, a trăit toată viața ei în Bărbătești, Vâlcea. Are 58 de ani, un soț și un fiu care s-a stabilit tot în sat. Pentru 8 Martie, Elena nu are vreun plan sau vreo așteptare anume. „O să stau acasă, cu familia. Cum să petreci? La țară nu prea e ca la oraș. La mine totul e bine, nu pot să zic că nu e bine. Ce să schimb? Sunt normală, așa, fericită cum sunt”. Elena, 58 de aniLa 35 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, comuna Bărbătești numără 2.800 de locuitori. Orice indicație de orientare ai cere, ți se răspunde: „O iei la deal și apoi la vale”.  Sau invers. Sau: „Mergi până la capătul plaiului”. După starea drumurilor în serpentină, după muțenia caselor cu temelie înaltă, îți dai seama că viața aici nu predispune la vacanțe și petreceri, în ciuda peisajului pitoresc.  O doamnă cu un topor proaspăt ascuțitPe una dintre fâșiile de asfalt în pantă, Florica, 68 de ani, se duce la un meșter să-i lățească un topor. „Am fost la un vecin, de l-a ascuțit, acuma trebuie lățit”. În punga de pânză, are o sticlă de lapte, „c-așa-i când lucrezi la alții, primești”. Poartă un hanorac, cu gluga trasă, ca s-o apere de ploaia măruntă. “Am o pensie vai de capul meu, 1,502 lei mi-o făcut-o acuma, c-am ieșit pe caz de boală. Da’ nu e dreptate. Că era și ăstea impozitate, medicalele. Am lucrat la trustul construcții montaj minier, 13 ani. Și grupa a doua! Ca muncitor necalificat. Am fost și bucătar, ospătar, am cusut fețe de masă, am țesut covoare, la Arta Populară, deci multe. Și profesor maistru aici la Bărbătești, patru ani. În gherghef. Am dat diplome la copii. Am lucrat. Mi-a plăcut munca”.E văduvă, face totul singură în gospodărie. Cu toporul îmbunătățit, vrea să taie lemne și să cioplească araci. „Din 2016, de când l-am avut pe al meu la pat, sap grădina și de la deal, la hârleț, tot. Asta sunt.  Am văzut viața, am muncit și la bine, și la rău. Făceam naveta la Alunu. Nu erau asfalturile, acum 40 de ani. Aveam miniera și mă lua de la poartă, c-aveam pe nașul meu”.Florica muncește de la 16 ani. „Sunt din cinci frați, de aici, din sat. Eu, aia mică. M-au ținut acasă un an, și am zis, gata, vreau și eu. Am zis: «Mamă, pe mine nu mă țineți slugă la frați!» La 16 ani am plecat de acasă, am luat-o de la lopată pe șantier. La 17 ani, gata, banul meu. Socrii nu mă-nghițeau că sunt săracă de la mama. Ne-o ajutat Dumnezeu și ne-am făcut casă, ne-am luat pământ”. Florica se duce să îmbunătățească un topor„Bărbatul nu face și pe-ale femeii, dar femeia…”Vorbind despre viața ei, Florica dă destul de repede în plâns. Apoi se regrupează și continuă povestea. „Mi-a murit bărbatul, acum trei ani. Pe urmă, băiatul. Năcazurile. Al meu ce-a făcut? L-a chemat unul să-i dărâme un lemn, pe uliță. Și n-a fost atent și i-a tras craca. Și o căzut cu capul pe asfalt. Cinci ani, vă dați seama, paralizat la pat. Din 2016. N-a mers, n-a vorbit. Prin ce-am trecut! Și-am zis: Dumnezeu are grijă. Nu știe decât Dumnezeu durerile și ce e-n suflet”.Era mai ușor dacă se năștea bărbat? „Nu, totuși, când e o hotărâre”, explică Florica, „dacă ai sănătate și ai ambiție, le faci pe toate. Mai mult am muncit eu ca femeie, și pe-ale bărbatului. Bărbatul nu face pe-ale femeii, dar femeia… Eu le-am făcut și pe-ale bărbatului… Al meu era pe șantier, construcții, lăcătuș mecanic, da. Am avut o viață cu el vai de capul meu! Băutură. I-au dat vecinii. Și copilul, tot din aia, și mi l-a terminat. Vecina mai la deal. A descântat, a făcut cu lucru rău, și i-a dat în băutură și a făcut ciroză. 39 de ani neîmpliniți. Multe am pățit. Dar eu tot cu Dumnezeu, înainte. Acuma am ajuns dau lumânările la biserică, de câțiva ani buni, și mulțumesc lui Dumnezeu că pot și eu să ajut. Fără bani, cu inima, cu sufletul. Și-o vorbă bună”.Alcoolismul e una dintre principalele cauze ale mortalitații din BărbăteștiNecazul cu nepoata de 32 de aniAcum Florica mai are o fată și-o nepoată, care au casa lor, tot în sat. „Știți cum e tineretul, nu vor copii… Să văd ce rămâne, că am muncit. Și de aia zic: fiecare vrea să vadă urmașii! Cine rămâne? Nepoata încă n-o făcut copii… Să facă, are 32, 33 de ani. La 18 ani, am făcut-o pe fie-mea, deci… Și fie-mea, iar, pe fie-sa, tot la 18 ani. Dar ea? De-aia zic, nu știu, ce e… Lumea s-a-nrăit, e foarte rea…”. Femeia își șterge ochii cu mâneca, îndelung, de parcă ar vrea să se oprească să vadă.Nu vrea cadouri de 8 Martie, „sănătatea pe primul plan și înțelegerea! Banii, eu, pentru mine, nu… Uite, am mai girat iar pe o prietenă. Când colo, uite, după ce că o am atâta (n.red. – pensia), îmi oprește lunar o sută și ceva! Și n-am meritat un telefon de la ea… Am zis: Dumnezeu are grijă! Deci… Și sunt leoaică! Deci, pe undeva…”Ce sfat le-ar da femeilor? „Să aibă în ele buna înțelegere. Care au copii, să aibă în ele suflet de mamă adevărată, nu așa, că sunt mame cu numele, poate nici cu numele. Și să lase prostiile și dușmăniile, că n-aduc fericirea. Să fie bune la suflet și cu toată lumea. Închizi din ochi, mai treci cu vederea. Că și alții or fi trecut cu vederea peste noi”.  “Aveam calificare zidar pietrar”Un deal și-o vale mai încolo, Eugenia, 78 de ani, se oprește din săpat un șanț și pus o tablă, să protejeze ulucile, ca să ne spună „ceva ce n-am mai spus la nimenea”. E o femeie micuță, cu basma, pantaloni și cizme de cauciuc. „Mamă, am doi nepoți care stau cu mine acilea, fiica lui fie-mea și soțul, au serviciu amândoi și n-au timp să mă ajute. Au doi copii gemeni, de 5 ani. Ziua sunt la grădi. Strănepoții. Sap șanțuri singură, de nevoie, că omul mi-a murit acum doi ani, făceam cu el treabă. Nu pot, mamă, lăsa nepoții serviciul, că aici, la țară, nu mai ai din ce trăi. Nimic nu mai are nici o valoare. Făceam mere, le duceam la vale, acum nu ai unde mai duce, că pământul l-au dat în arendă”.Eugenia, 78 de aniEugenia a muncit 18 ani pe șantier. „Uite-așa, pe văi. Am o pensiuță. La cea mai grea muncă, la bolovani. Îi zicea IUTIFPEC (n.red. – Întreprinderea de Utilaje Terasiere, Îmbunătățiri Funciare, Proiectări și Execuții Construcții). Dam cu maiu-n piatră. Aveam calificare, zidar pietrar. Și numa-n fundații mă băga, că zicea că am două puteri, șeful de echipă. Altele erau falșe, doar că veneau la lucru. Eram singură, alții erau cu soții. Al meu lucra mecanic pe tractoare. N-a lucrat cu brațele, a lucrat cu volanul. Sau să facă naveta vreodată acasă? Nu”. “Gică, ce-nseamnă asta?”Programul zilnic al Eugeniei începea, pe vremea când mergea pe șantier, la 4 dimineața, cu hrănitul animalelor. „Eu, la 5 jumate, trebuia să fiu în centru, că venea vagonul. Dacă nu veneai, nu te-aștepta. Trebuia să dau la porci, că aveam doi, unul pentru fie-mea. Aveam capră în grajd. Când eram la muncă, mă duceam și rupeam frunză, 20-30 de crăci, le legam cu sârmă, în urma vagonului, căpătâi. Și veneam și eu seara, și dam caprei, să aibă ce mânca în ziua aa. Și era un tractorist și venea și se mai glumea, se mai juca cu noi, și cu mine, și cu care credea el așa… Și o dată, vă spun ca la sora mea, a venit și m-a luat și m-a pupat pe gură. I-am dat așa o palmă, era rău băut și roșu,. «Gică, ce-nseamnă asta?», «Ei, că Manea (n.red – soțul Eugeniei) e cu… cu…», «Nu contează»”.“Sclava Isaura”Refuzul și palma n-au rămas fără consecințe. „M-a lăsat, doamna mea, de-am mai pus căpătâi trei zile. Și, după trei zile, ascultați-mă, cum ne dam jos, a venit de la el la urma tractorului și zice: «Genico, ia stai!», «Ce zici, mă, Gică?»,  «Nu mă mai lasă poliția să pui căpătâi, c-auzi, că dacă s-ar răsturna vagonul, se întâmplă accident…», «Gică, n-o să mai pui de azi încolo!». N-am spus la nimenea, am luat sac. Până umpleam sacul, mamă, lumea punea masă să mănânce. Când veneam, îi găseam în fundație, trânteam sacul jos și săream în fundație nemâncată. Luam în mână o bucată de pâine. Și era un rudar de la Bogdănești, se dădea un film la televizor atunci, «Sclava Isaura» se numea, și făcea rudarul: «Veni și sclava Isaura!». Auziți, mă, doamnă, ce-am trăit eu la șantier!  Da, se râdea de mine că sunt sclava Isaura! Și tractoristul… de-atunci n-a mai îndrăznit să mai… Na! Auziți, mă, doamnă! Și nu m-am lăsat prostită de nimenea, am mers cu fruntea sus și senină, nu să râdă cineva de mine, că uite, asta… Nu!”.Eugenia se sprijină cu o mână în tabla cu care se îndeletnicea. Mâna cealaltă o duce la gură, a mirare, ca și cum încă nu-i vine a crede prin ce-a trecut. „O dată, am pierdut vagonul. M-am dus, nu mai era. Am luat-o pe picioare. Am zis: nu se poate, pe drum mă ia el cineva și pe mine. Nu m-a luat. Am ajuns la zece acolo. La Surpatele. Ca să nu lipsesc de la lucru. Și rudarul ăsta de-mi zicea sclava Isaura: «Păi, Genico, cu ce veniși?», «Pe picioare, că nimeni nu vru să mă ia», «Veniși pe picioare pân-aici? Să nu fi avut ce mânca mâine și eu nu veneam pe picioare»”. Distanța între Bărbătești și Surpatele e de 15 kilometri. Intrarea în Bărbătești“Să fie puternice și să nu se lase!”„Da, 18 ani de muncă, până ce m-am îmbolnăvit și n-am mai putut să mă duc la lucru. Și după ce-am rămas acasă, am cumpărat o vacă și mi-am revenit. Eu zic că laptele mi-a regenerat corpul. Eu, dacă n-aveam vacă, muream, după ce-am plecat de pe șantier. Ce să facem, asta e, trebuie să ne hrănim. Mai am vaca, mamă, că își iau nepoții libere și fac fânul”. Ce-și dorește în dar de 8 Martie? „Sănătate și să fie pace! Că ce văz la televizor, eu nu mă uit la alea, numai la știri mă uit, cunosc toți miniștrii și toate cele, fiecare, să văz ce spun. Îi zic și băiatului, că-i polițist, uite, mamă, ce făcu ăla, vă mai dădu o palmă. Și băiatul: «Mamă, pe tine te strică televizorul». Cine-i la Interne? Cătălin Predoiu. A încărunțit și ăla, că era tânăr și frumos. Acum cam seamănă cu mine”. Sfatul Eugeniei pentru celelalte femei e “să fie puternice și să nu se lase!”. „Manea venea și la două luni de pe șantier și și-atunci, beat. Puteam să-l chem pe tractorist și acasă. Dar n-am vrut să-mi pătez obrazul. Mai bine m-am chinuit. Îi mai ziceam lui Manea: «Bă, tu nu meriți nici să m-atingi așa, c-un deget pe mine. Eu îs curată ca lacrima. Tu, ce-ai întâlnit…»”.Mâinile EugenieiDouă surori, șase copiiCasa unde stau surorile Maria, 38 de ani, și Cristina, 36 de ani, are drept semn distinctiv un număr considerabil de hăinuțe de copii puse la uscat pe sârme și pe tot felul de suporturi. Nu e casa lor, e casa unui văr, care stă la Horezu. Au fost două fete la părinți. Mama era casnică, iar tatăl, poștaș. Cele două surori și copiii lor stau în casa unei rude„Mama a murit de cancer, într-o lună de zile a curățat-o, n-a durut-o nimic. Face un an de când s-a dus. Tata a murit de ciroză, mai demult. Mama nu ne-a bătut niciodată, era bună. Tata era rău cu noi, mai ales când bea. Pe Maria a bătut-o mult în cap, a bătut-o rău și de aceea n-a putut învăța. Eu fugeam repede, să nu mă prindă. M-a bătut mai puțin. Maria a făcut patru clase, eu am terminat opt clase. Și eu am avut greutăți să învăț, dar știu să scriu, să citesc”, spune Cristina. Sora ei intervine, cu o voce slabă: „Am avut și probleme cu vederea, nu vedeam la tablă, de aceea… Vedeam în carte, dar nu la tablă. Până și-au dat seama… Apoi nu m-au mai ținut la școală, că n-au avut posibilități”. Maria și Cristina au câte trei copii, pe care îi cresc singure, din alocație, din suplimentul pentru susținerea familiei, „400 fără 20 de lei”, și din ce mai apucă să muncească prin sat, pe la oameni. Maria și sora ei, Cristina„Decât să-mi bată copiii, mai bine lipsă!”Maria îi are pe Sebastian, 13 ani, Ionela, 10 ani, și Rareș, 6 ani. Tatăl primilor doi copii a murit, iar tatăl celui de-al treilea a plecat în lume, cu o altă femeie. „Sunt patru ani de când sunt singură. Este și greu să fii așa, fără nici un sprijin. Pentru că stai tot timpul să te cerți cu persoanele care văd că ești singură și încep să vorbească ce nu trebuie. Nu mă gândesc să mai găsesc pe cineva. Nu sunt șanse. Pentru că nu se bagă nimenea la trei copii. Și să nimeresc persoane care vin cu băutură și cu alea, mai bine lipsa… Sau să-mi bată copiii. M-am chinuit, merg înainte așa”.Cristina îi are pe Ștefănuț, 13 ani, Ianis, 7 ani, și mezina Sara, 3 ani. „Primul bărbat, cu care îl am pe cel mare, a picat la pușcărie, e pe la București, la Rahova. Nu are de unde-mi plăti pensia alimentară. Ăsta al doilea e prin București, câștigă 40 de milioane pe lună (n.red. – 4.000 de lei), dar tot la negru. A plecat că mi-a bătut copilul cel mare rău, i-a rupt piciorul. Și i-am zis: mai bine rămân eu cu trei copii și să se ducă el! Și-am rămas singură. Și nu mai îmi caut altă relație, nu mai vreau! Că nu-mi acceptă nimeni copiii! Și nu-mi doresc. Eu copilul cel mare îl am cu probleme, din cauză că tatăl lui… Tatăl lui m-a bătut cu pumnii și picioarele în burtă, când eram însărcinată, și-l am cu probleme… Acum mă duc la consiliere cu el, când am ocazia. Și după ședința aia, cu psihologul, e ca un nou-născut. După aia, el adună înapoi. Copiii de la școală îl jignesc, îi zic că e sărac, că se îmbracă de la gunoi. Se poartă urât cu el”.Hăinuțe de copii puse la uscat„Trei șnițele, le-am dat lor, eu am mâncat piure”Chiar dacă „poate să ne dea afară oricând”, cele două femei și-au renovat singure locuința, „bucătăria și o cameră, până-n Sărbători, iar o cameră e făcută acuma”. Înăuntru e cald, ordine și curat. Pisicile care se lăfăie pe lângă sobă și, în curte, un câine bătrân, cu ochii încețoșați, sunt toate animalele din gospodărie. Ionela și pisica„Am avut găini, dar ne-au murit și acum nu avem bani să luăm. Găini mi-aș dori, rațe, mai ales rățuște vor copiii. Că am loc în spate, pentru ei. O capră ar fi bună, dar n-am unde-o ține. Trebuie să-i fac coteț”, spune Maria. Zâmbește cu toată fața când pomenește de copii. A gătit piure de cartofi și șnițele. „Trei șnițele, le-am dat lor să mănânce, eu am mâncat numai piure”. Maria a gătit piure cu șnițele, dar ea a mâncat doar piure, șnițelele le-a dat copiilorDacă e să le întrebi pe cele două surori ce-și doresc de 8 Martie, răspund: mâncare, pentru copii. Și haine, încălțăminte, tot pentru copii. „Pentru Ștefănuț, un treninguț. Sau o bluză și o pereche de pantaloni. Stăm foarte prost cu pantalonii el. Tricouri mai are, bluze mai are”. Copiii le taie șirul dorințelor și le adaugă pe ale lor: Ionela vrea o păpușă care cântă, iar Ștefănuț, „o trotinetă, un telefon bun, o consolă de jocuri, o bicicletă, orice”. Apoi Maria își aduce aminte: „O pereche de adidași, mi-aș dori. Că am o pereche de doi ani, am ținut mereu și mi s-a rupt”. Sunt niște adidași roșii, de vară, uzați pe toate părțile. Acum e încălțată cu șlapi. „Pantofi? Și pantofi. Ori pantofi, ori adidași. Mai mult adidași port. De mult nu am mai luat pantofi,sunt ani de zile de când n-am mai luat pantofi”. Adidașii rupți ai MarieiCristina se încumetă să-și dorească și ea ceva pentru sine: tot adidași. „Dar cel mai mult îmi doresc sănătate, să-mi pot crește copiii”. Sora ei o aprobă din priviri. Dacă ar fi să le ureze ceva femeilor din România, Maria le-ar transmite: „Să stea lângă copiii lor. E greuț, dar îți face viața mai fericită să ai un copil lângă tine”.Maria și fiica ei, Ionela***Cine dorește să le ajute pe Maria, Cristina și copiii lor, cu ocazia zilei de 8 Martie și nu numai, poate lua legătura cu Libertatea, la adresa redactia@libertatea.ro.

Stay Connected
Latest Posts